Antibioticele naturale si nu numai... (3)

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a recurs la plantele medicinale cu virtuți antibiotice. Desigur, el nu folosea termenul de antibiotic și nici nu vorbea de microbi, după cum nu înțelegea nici în ce mod acționau aceste plante, dar știa că folosirea lor era foarte utilă în anumite maladii.

Toate antibioticele naturale derivă din regnul vegetal. Nu sunt produse de către microbi, ci de plante medicinale. În consecință, termenul de antibiotic este înainte de toate folosit în sensul larg de ”substanță capabilă să omoare microbii patogeni sau să le împiedice multiplicarea”. Adjectivul natural evidențiază faptul că face parte din mijloacele de care dispune medicina naturistă și că este folosit din acest punct de vedere. Dacă ne gândim bine, antibioticele clasice sunt și naturale (exceptându-le pe cele de a două sau a treia generaţie), în măsura în care sunt produse de către actori ai lumii naturale: microbii!

Antibioticele naturale sunt substanțe pe care le regăsim în plante cel mai des întâlnite la noi și în speciile exotice și rare. Mai multe sute de plante posedă virtuți antibiotice, ceea ce face ca rezerva de asemenea remedii să fie mare. De mii de ani, oameni le folosesc profitând de proprietățile lor curative.

BUSUIOCUL

Busuiocul (Ocimum basilicum) este originar din Asia, fiind un condiment foarte apreciat și cultivat acum în mai toate grădinile. Este o tufă ce crește 15-50cm, cu frunze de un verde intens, care răspândește un parfum puternic.

De exemplu, în bucataria italiană, busuiocul proaspăt este vedeta. Da un gust inconfundabil sosurilor pesto sau salatelor cu roșii. Însă dincolo de virtuțile sale culinare, busuiocul are multe calități care îl ridică la rangul de plantă medicament.

Substanțele antibiotice conținute în uleiul esențial al busuiocului sunt în deosebi metilcavicolul și linalolul. Inițial, busuiocul a fost socotit drept un antibacterian, dar acum s-a demonstrate că este un puternic antiviral.

Busuiocul este deci recomandat în toate maladiile virale, dar mai ales în cele cu o sferă de acțiune predilectă: sistemul digestiv (hepatita virală, enterita virală, viroza intestinală…) și sistemul nervos (nevrite). Alt domeniu de acțiune: infecţiile virale din zonele tropicale (febre diverse).

Busuiocul este un remediu natural pentru tratarea și vindecarea multor afecțiuni: bronșita, febra, guta, afecțiuni gastrointestinale, dureri de stomac. Deasemeni, consumul de busuioc îmbunătățește digestia, previne cancerul intestinal, calmează colicile, ajută la eliminarea gazelor, este antiemetic, antiseptic intestinal și diuretic, combate acțiunea virușurilor și este un bun energizant. S-a mai constatat că busuiocul potențează puterea de dezintoxicare la nivelul ficatului, deoarece în frunzele de busuioc sunt prezente șase subsțante cetonice cu acțiune directă asupra celulelor hepatice, care cresc potențialul metabolic al acestora.

Busuiocul este o sursa importantă de fier (Fe), calciu (Ca) si vitamina A, continand si vitamina B6, magneziu (Mg) si potasiu (K).

Nu pare să aibe efect asupra ciupercilor sau paraziților.

Se poate cumpăra din farmacii și magazinele naturiste sau de aici.

CIMBRUL

În bucătărie românească tradițională, nu se poate imagina o mâncare de sarmale din varză murată, o mâncare de fasole, fie ciorba ori iahnie, fără o crenguță de cimbru pentru gust și aroma lui inconfundabilă. Puțini știu însă, că cimbrul are calități terapeutice de necontestat. Cimbrul este o plantă sălbatică (Satureja montana) din regiunile mediteraniene, ce degajă un miros agreabil și puternic. Tocmai datorită aromelor și proprietăților sale, cimbrul se cultivă și în grădini, având o altă denumire în limba latină (Satureja hortensis), care este o cu totul altă specie. Este numit și buruiană de balsam, cimbrușor, cimbru de câmp, iarba cucului, lămâiţă, tămâiţă.

Ca infățișare, planta este total nespectaculoasă: scundă, de nici patruzeci de centimetri înaltime, cu flori mici de culoare roz-pal, care apare de la mijlocul verii și până toamna tarziu. Sub aceste aparente exterioare modeste se ascunde, însă, o uimitoare forță terapeutică. Se pare ca cimbrul este una din cele mai puternice plante medicinale din lume.

Consacrarea cimbrului ca medicament a pornit, însă, în evul mediu, când arabii au început să fabrice uleiuri volatile prin distilare. Foarte repede, uleiul volatil de cimbru a devenit un panaceu universal, capabil să vindece foarte multe din molimele care au decimat în nenumarate rânduri populațiile din acele vremuri. Uleiul de cimbru prevenea și ajuta la combaterea ciumei, a holerei, a tuberculozei pulmonare, a frigurilor galbene.

Uleiul esențial volatil se obține plecând de la vârfurile înflorite ale cimbrului bogat în substanțe antibiotice, mai ales carvacrol, care reprezintă până la 50% din componentele sale. Acest antibiotic are un efect deosebit de puternic și o sferă largă de acțiune asupra bacteriilor și a paraziților, dar și asupra virușilor și a ciupercilor.

Uleiul esențial de cimbru poate fi recomandat în digestiv (amoebiaze, enterocolite, diarei), ale sistemului respirator (bronșite) și ale sistemului urinar (cistite candidozice și gonococice, prostatite, etc.). Este recomandat și în caz de adenite (inecții ale sistemului limfatic) și ca tratament adjuvant în malarie. Uleiul esențial de cimbru face parte din antiinfecțioasele naturale importante.

Cimbrul poate fi considerat aproape un panaceu, deoarece ajută la vindecarea unui număr impresionant de boli. Cimbrul, datorită acţiunii sale antispasmolitice, antiseptice, antivirale este folosit pentru a trata bronşitele, anghina, astma, prevenirea diareei, dar şi constipaţiei, reduc infecţiile micotice la nivelul unghiilor. Este un bun digestiv, dar şi imunostimulator. Ajuta la combaterea oboselii şi scurtează convalescenţa. Poate fi administrat mamei care tocmai a născut. Datorită faptului ca este bogat în calciu (Ca), fier (Fe), mangan (Mn), fibre şi antioxidanţi este indicat unui consum intens. În sfârsit, se pare că o acţiune benefică a ceaiului de cimbru este exercitată şi asupra creierului persoanelor în vârsta care le beau cu regularitate. Are efect antimahmureală. Doar 3 grame de cimbru uscat asigura 65% din necesarul zilnic de vitamina K al organismului şi 22% din cel de fier.

Uleiurile esențiale de cimbru se găsesc în farmaciile naturiste.

CIMBRIȘORUL

Având denumirea latină de Thymus vulgaris, se deosebește totuși de cimbrul pe care-l folosim noi mai des în bucătărie, cu denumirea latină amintit mai sus. Cimbrișorul este foarte cunoscut și sub denumirile de cimbrișor de grădină, cimbrișor grecesc, cimbru adevărat, lămâioară, ori iarba cucului, fiind o mirodenie înrudită cu cimbrul și cu cimbrul de câmp (Thymus serpyllum). Este un mic arbust meditereanian, folosit pe cale largă pe post de condiment în gastronomie din această regiune. Tocmai pentru că, conferă un gust aparte fripturilor din carne de vită, tocane, preparate din vânat, sos de vin roșu, etc. Ceea ce îl face remarcat este mirosul plăcut, aromat, degajat de întreaga plantă, care se păstrează chiar și după uscare. Mirosul de lămâie, gustul specific și puternic, ușor iute, sunt accentuate în combinația cu piperul, foile de dafin, etc., de aceea se folosește în cantități mici.

Cimbrişorul a fost denumit “antibioticul săracului”. Acest atu, se datorează uleiului volatil pe care-l conţine. Din cimbrişor se prepară un ceai cu proprietăţi expectorante, care calmează spasmele căilor respiratorii, fapt care-l recomandă în tratarea tusei convulsive, răguşelii şi în tusea astmaticilor.

Cimbrișorul conține uleiuri volatile (în special borneol, cineol, carvacrol și timol), precum și taninuri, substanțe amare, albumină, săruri de calcar, etc. Fiind un excelent dezinfectant, cimbrișorul este folosit nu numai ca expectorant în tratamentul tusei comune și tusei convulsive, ci și în cazul infecțiilor intestinale, renale și ale vezicii urinare. Este în același timp, un stimulent al metabolismului și un bun vermifug, ca și un absorbant al gazelor intestinale. Uleiul foarte concentrat de cimbrișor este un remediu puternic contra gutei, reumatismului, sciaticii, cât și a durerilor de cap, migrenelor sau a senzațiilor de greață. Cimbrişorul este o plantă foarte mult utilizată și în fitoterapie. Ceaiul obţinut dintr-o linguriţă de cimbrişor uscat, infuzat într-o cană cu apă clocotită, are o acţiune diuretică, coleretică, stomahică, antihelmintică şi antiseptică. Ceaiul de cimbrișor are și calitati expectorante, de aceea este un remediu indicat în tratamentul tusei convulsive, în bronșite, astme și alte afecțiuni ale căilor respiratorii. Are efect tonic și stimulent, bun pentru combatere anemiilor. Datorită acțiunii antiseptice, ceaiul de cimbrișor acționează benefic asupra ficatului și rinichilor. Este recomandat și în crizele de epilepsie. Și este un bun remediu pentru combaterea alcoolismului!

Ceaiul de cimbrișor se poate găsi în farnaciile naturiste sau aici.

Și acum, să vă prezint două plante, pe care nu le folosim în gastronomie, dar e bine de știut că au și ele proprietăți antibiotice, pentru că, le putem găsi ușor în natură!

TINCTURA DE DRACILĂ

Dracilă este o plantă lemnoasă, înaltă de 2 până la 3 metri (cunoscută și sub denumirile populare: agriș, lemn galben, cătină de râuri, dracină, glojdan, holera, măcriș boieresc, măcriș de râuri, măcriș spinos, măcrișul caprei), sub formă de tufă spinoasă. Lemnul acestei plante are o culoare galbenă, iar frunzele au o margine dinţată. Gustul frunzelor este acru, în special atunci când sunt tinere. Unele din frunze se transformă în spini, care sunt trifurcaţi. Florile dracilei sunt alterne, galbene, au marginea dinţată fiind unite într-o inflorescenţă sub formă de strugure. Fructele au un gust acru-răcoritor când sunt tinere şi au o formă de elipsă. Florile au o culoare galbenă şi sunt unite în inflorescenţe în formă de strugure.

Această plantă poate fi găsită în principal în zonele de dealuri şi câmpie, recoltându-se primăvara (martie - aprilie). În scop medicinal se recoltează în lunile septembrie - octombrie scoarță atât de pe rădăcini cât și de pe tulpina. Fructele conțin pectine, vitamina C, fructoză, glucoză, acid malic, gumirezine (fără prezența alcaloizilor din scoarță) putând fi consumate în stare proaspătă sau ca sirop, suc, gem.

Rădăcina și scoarța conțin până la 6% un alkaloid antibiotic foarte puternică: berberina. Această substanță are o culoare galben intens și servea odinioară la vopsitul lânii. De obicei, planta este apreciată pentru calitățile sale antidiareice, ca tonic venos și hepatic. Abia cercetările recente i-au evidențiat proprietățile antibiotice. Berberina acționează eficient bacteriilor, virușilor, fungilor și paraziților. Este deci un antibiotic cu spectru larg.

Proprietățile sale antibiotice și imunostimulatoare s-au devedit foarte utile în cazul infecțiilor cu Candida albicans, în special la nivelul tubului digestiv, care este sfera de acțiune preferată a dracilei. Maladiile ca salmoneloza, amoebiaza, holera, enteritele și diareile infecțioase sunt deci apanajul ei.

 Tinctura de dracilă se poate găsi în farmacii specializate sau aici.

TINCTURA DE BRUSTURE

Brusturele (Arctium lappa) este o plantă erbacee, înaltă de peste doi metri, din familia Asteraceae, cultivată în grădini pentru rădăcinile sale comestibile sau întâlnită frecvent ca buruiană. Numele de Arctium provenind din limba greacă, unde arktos înseamnă urs, iar lappa înseamnă în limba celților laba. Deci, Arctium lappa ar înseamna laba ursului, probabil datorită formei frunzelor sale mari, care aduce întrucâtva aminte de urma labei unui urs pe pământul reavăn. Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an își dezvoltă sistemul de rădăcini și frunze, pentru ca în al doilea an să facă flori și fructe, după care moare.

Brusturul, este cunoscut sub diverse denumiri - captalan, ciulin, lipan, broscălan, ciococean, cârcei, ghimpoasă, iarba-boierului, lapuc, iarba chelbei și multe altele.

Planta este un leac de familie, transmis din generaţie în generaţie, pentru efectele ei asupra diverselor boli, de la răceli şi gripă până la diabet, calculoză biliară, acnee, eczeme uscate, furunculoză etc. O cură de brusture are efecte nesperate.

Brusturele, ca una dintre cele mai răspândite plante din lume, are proprietăţi antibacteriene, antifungice şi diuretice şi ajută la eliminarea toxinelor. Proprietățile detoxifiante ale plantei sunt de excepție și îl recomandă în încredibil de multe afecțiuni. Brusturele prezintă o substanță antibiotică, arctiozida, care are un efect compatibil cu a penicilinei. Are efect mai ales împotriva bacteriilor Gram+: stafilococii aurii, streptococii, pneumococii etc.

De exemplu, vreme de secole, în Europa, rădăcina de Brusture a fost considerată drept cel mai important remediu pentru curățarea sângelui. Iar cercetările recente confirmă acest lucru: Brusturele neutralizează radicalii liberi din sânge, ajută la eliminarea mult mai rapidă a ureei și a altor substanțe reziduale din organism, scade nivelul colesterolului și trigliceridelor din sânge.

Inulina, conținută în proporții foarte mari (până la 45-50%) de rădăcina de Brusture recoltată toamna, este un principiu activ extraordinar, ca adjuvant la tratamentul cu medicamente antibiotice de sinteză. Previne unele tulburări digestive produse de administrarea de antibiotice, cum ar fi inapetența, durerile de stomac, tulburările de tranzit intestinal, dar ajută și la prevenirea candidozelor digestive.

Ca atare, Brusturele este un ajutor excelent la administrarea antibioticelor, fără a le inhiba în vreun fel acțiunea, dar combătând principalele lor reacții adverse.

Deasemeni, tratamentul cu Brusture reduce glicemia cu aproximativ 12%, efectele fiind amplificate de asocierea sa cu rădăcina de Cicoare sau cu frunze de Anghinare. De asemenea, Brusturele reduce producerea de glucoză la nivel hepatic și stimulează secreția de insulină din celulele pancreatice.

Tinctura de brusture se poate găsi în farmacii de specialitate, naturiste sau aici.